Un tip pe nume Dragoş

Trăiesc în ţara  “Asta Este”!

În acest colţ de lume oamenii nu mai au vlagă, iniţiativa este pe cale de dispariţie, iar resemnarea şi frustrarea au dat mâna şi au creat un imperiu.

Când te plimbi pe străzile prăfuite ale capitalei numele ţării se aude din gura fiecărui cetăţean. ” – Este criză financiară! – Asta este … ce să facem? – Ne-au băgat ăştia impozitul forfetar şi taie din salarii. În iarnă şi-au aprobat mărirea veniturilor. – Asta este … plătim până nu om mai avea de unde. Să vedem atunci ce ne-or mai lua!?”

Oamenii din Asta Este nu ar muşca mâna stăpânului pentru nimic de pe această lume. Se consolează zicându-şi “Soarta”, aşa ne-a fost dat! să ne naştem în ţara asta în care toată lumea fură … cât or mai avea ce!!

Pe aceste meleaguri, în care lumina roşie mai pâlpâie, indivizii suferă de mania persecuţiei.

Tinerii învaţă lucruri bune, dar nu sunt suficient de puternici şi se lasă învăluiţi de Sistem. Nu protestează decât până li se arată băţul …. nu merg niciodată mai departe.

Societatea civilă e prezentă, dar acţiunile ei rămân discrete. Un vot uninominal pe care nu l-au înţeles nici cei care l-au creat, un rând scris cu verde la semnătura mailul, un schimb de tineret, o acţiune de voluntariat.

Asta Este soarta sortită celor care nu au uitat DA! Sa traiti!

Pauza de masă. Împreună cu 3 colegi mergem să mâncăm undeva în oraş. Nimerim la City Grill. Asteptăm  vreo 45 de minute să fim serviţi, după care ne ridicăm şi plecăm.

Mi s-a părut ciudat pentru că nu am reacţionat, deşi am lucrat cu multe locaţii din industria ospitalităţii.  Pentru mine a fost ceva de genul: “Nu mă supăr! Merg în altă parte.”

Ieşire cu prietenii în oraş. Sunt doi metri de bere pe masă, dar nimeni nu dă semne că ar fi părăsit logica firească a lucrurilor. D. comandă o pizza şi sosul ajunge pe pantalonii mei. Ospătăriţa îşi cere scuze în nenumărate rânduri, iar eu reacţionez cât se poate de calm cu:

“Nu mă supăr! Se mai întâmplă.”